Tema pentru lucrarea de concurs

Povestea frunzei

Intr-o dupa-amiaza de noiembrie, am iesit sa ma plimb prin parc. Pe aleile, pline in toiul verii de forfota oamenilor si a copiilor galagiosi, acum parasite, alearga buimac un vant rece si neprietenos. In goana lui aduna, intr-un vartej, frunzele vestede, cuprinde copacii zgribuliti, intr-o imbratisare rece si sumbra, suierand amenintator. Mi-am tras caciula pe urechi, mi-am indesat mainile, adanc, in buzunare si am pornit, inspre lac, adancita in gandurile mele.
Pasesc agale, in ciuda vantului obraznic ce tine mortis sa-mi taie calea. Nu sunt suparata pe el, desi imi biciuie obrajii cu suflarea lui, aproape de gheata. Stiu ca vrea sa se joace, stiu ca vrea sa imi distraga atentia de la gandurile mele. Dar nu il bag in seama. Atunci el fuge inaintea mea, face tumbe, rascoleste frunzele si mi le arunca in fata, ranjind rautacios. Nu-l bag in seama nici de data asta, nu am chef de joaca si nici nu ii dau nas.
Ma opresc sub un copac, sa-mi trag rasuflarea, imi afund ghetutele in covorul gros de frunze vestede, desenand cercuri imaginare printre frunzele ce trosnesc, usor, sub talpa. Deodata, ca de undeva de departe, se aude un geamat surd. Geamatul se repeta, ridic capul si observ o frunza stinghera, vesteda, zgribulita de frig si de singuratate, care abia se mai tinea de creanga copacului.
- Tu plangi?- o intreb.
- Eu, daaa…, raspunde ea intr-un vaiet prelung.
- Pai…, suratele tale au cazut, le-a trecut vremea, tu de ce ai ramas? Si de ce plangi?
- Sunt trista…, e o poveste lunga si nu stiu daca ai timp s-o asculti.
- Azi am tot timpul din lume, asa ca, o sa te ascult.
Imi asez un patuc de frunze, la baza copacului , ma asez confortabil rezemandu-ma de trunchiul sau si o invit pe doamna Frunza sa imi spuna povestea ei.
- Pai…, nu stiu cu ce sa incep, am avut o familie mare, parinti, frati si multi prieteni. Cat am fost o frunzulita, eram fara griji si rebela. Nu semanam cu celelalte surate ale mele, eram frumoasa, de un verde sclipitor, frageda , cu mult farmec si plina de viata. Credeam ca sunt cu mult diferita de restul frunzelor, iar faptul ca m-am nascut intre ele, era, ori pura intamplare, ori exista un rost pe care nu reuseam sa il dibuiesc. Zilele treceau, eu traiam intr-o lume imaginara, mai frumoasa si mai lipsita de griji decat cea reala. Ma nascusem intr-o lume si intr-un timp ce nu mi se potriveau, acesta era sentimentul pe care il percepeam. Asa ca, mi-am construit, mental, un taram al meu, de vis ca in povestile cu zane. Suratele mele ma invidiau, faceau bisericute si susoteau cat e ziua de lunga, pe dupa crengile stufoase ale copacului Tata.
Nu ma suparam pe ele, nu le uram, de fapt nici nu cunoasteam sentimentul de ura, de invidie si alte apucaturi rele, lumesti. Traiam intr-un vis, ce mi se parea ca nu se va sfarsi niciodata, atata vreme cat voi avea grija sa il intretin.
Mama Frunza, a fost o mama buna, dar nu atat de duioasa si toleranta ca celelalte mame, cel putin, nu cu mine. Ba chiar o enervam cu nazdravaniile mele si nu de multe ori ma privea dojenitor peste umar.
Eu am venit pe lume, ultima; eram o frunzulita mica si pipernicita, sifonata si galbejita. Mama Frunza m-a privit piezis, neincrezatoare in sansa mea de a supravietui si dupa un calcul, numai de ea stiut, hotarata s-a intors cu fata, spre surorile mele care, deja, erau crescute, sanatoase si frumoase. Am tanjit la inceput dupa caldura si atentia ei. Primavara tarzie, era capricioasa si nu de putine ori m-am lipit, zgribulita de frig, langa creanga groasa a tatalui Copac. Dar soarta a tinut cu mine si mi-a rezervat un loc pe partea de est a coroanei Copacului, unde, dimineata, razele soarelui ma dezmierdau si ma incalzeau, iar dupa-amiaza era racoare. Asa ca, mi-a priit si m-am dezvoltat frumos, dar distantza de pe creanga, intre mine, mama Frunza si surorile mele, s-a marit. Astfel am ramas, cumva stinghera, insa am invatat repede sa ma imprietenesc cu frunzulitele dimprejur.
Zilele treceau, iar eu deveneam din zi in zi tot mai frumoasa si mai rezistenta. Nu ma mai speriau nici furtunile spontane, iscate din senin si urmate de ropote de ploi de vara. Ma calisem. Imi aduc aminte prima furtuna, la inceputul verii, cand, din senin, s-a pornit vantul nemilos indoindu-ne in toate partile si biciuindu-ne fata cu picaturi mari de apa. Mama s-a aplecat cu totul peste surorile mele, cuprinzandu-le intr-o imbratisare si protejandu-le. M-am intins spre ele, sa ma cuibaresc si eu ca un pui sub closca, dar nu am ajuns fiindca eram mica si sfrijita. Am plans, am strigat, dar vocea mea era prea slaba ca sa fie auzita in zgomotul provocat de furtuna. Tot creanga mi-a fost pavaza si adapost.
Timpul trecea, iar mama Frunza si surorile mele imi dadeau atentie din ce in ce mai putin. Mama ma admonesta la fiecare ghidusie, pe un ton dur, iar surorile ma ignorau si ma tratau ca pe ultima frunza venita si nedorita, care incurca lumea frunzelor.
Ma mai necajeam, dar nu tineam suparare, lumea mea era frumoasa si soarele ma iubea.
Asa a trecut vara, apoi a sosit toamna, blanda si tarzie. Frunzele mai batrane, au inceput sa se pregateasca de drum, sa isi adune familia imprejur si sa faca planuri de duca, asa cum e legea naturii. Toate familiile de frunze erau intr-o continua agitatie cu pregatirile de plecare, cleveteau si schimbau pareri. Cele mai palite si imbatranite frunze, s-au pregatit primele de plecare, tacute si resemnate, trecand intr-o noua dimensiune, cu gandul renasterii. Fiecare frunza parasea creanga gazda a copacului tata, in functie de varsta si sanatatea ei. Mama Frunza si surorile mele intrasera si ele in febra pregatirilor, dar nimeni nu mi-a cerut vreo parere, desi eram acolo, la spatele lor. In mijloc de noiembrie, cand vantul, desi potolit, avea respiratia rece si taioasa, iar razele soarelui nu mai aveau puterea sa incalzeasca bietele frunze imbatranite si obosite, mama le-a spus fetelor:
- Dragele mele, e timpul sa plecam. Si protector s-a aplecat spre doua dintre surorile mele, care erau galbejite si suferinde.
Le priveam curioasa, dar si un pic speriata de schimbari. Eram inca, o frunza sanatoasa si frumoasa, poate un pic atinsa pe margini de vitregiile naturii, dar soarta a fost blanda cu mine, mi-a pastrat vigoarea si sanatatea in ciuda faptului ca am trait si m-am descurcat mai mult singura.
Daca mama Frunza nu a fost atat de apropiata cu mine, daca m-a lasat in lumea mea, sa traiesc si sa visez, nu a avut cine sa imi spuna ca va veni si o zi, cand, poate voi ramane singura, fara familie, fara prieteni, ca va veni o zi cand ma voi desparti de cei dragi, chiar si de caminul cald si primitor. Nimeni nu m-a pregatit pentru asta si era normal sa fiu speriata. Aflasem eu ceva, in decursul vietii mele, dar intotdeauna se intampla altora, nu mie.
In timpul verii, s-a mai intamplat sa imi intoarca spatele prieteni vechi, sa ma sicaneze si sa ma priveasca pe dupa crengi, cu invidie sau ura. Dar, invatata inca de frunzulita,sa ma descurc singura, desi sufeream, ma reabilitam iute si orice zi era o binecuvantare pentru mine, iar soarele de dimineata imi stergea lacrimile si ma inveselea.
Dar acum era altceva. Desi mama Frunza nu m-a dezmierdat aproape niciodata, desi surorile mele nu au fost cu mine protectoare sau tolerante, ele insemnau, totusi, familia mea. Iar acum, ele se pregateau de plecare, susoteau intre ele, iar pe mine, ca de obicei, ma ignorau. Nu stiam ce sa fac. Eram inca, plina de vigoare, eu si inca cateva frunze din Copac, ne pastraseram vitalitatea si frumusetea si nu ne era usor deloc sa ne desprindem de creanga, pentru a pleca in marea Calatorie. Simteam ca inca mai pot astepta, mai pot rezista, desi, in cele din urma am inteles ca asta e si menirea mea, ca a tuturor frunzelor, plantelor si vietatilor din natura. Nu o data am asistat la nasterea unui fluture, la iesirea lui din cocon, cu multa truda si migala, apoi, falfaindu-si aripile gingase printre frunze si flori, incantand natura cu frumusetea sa, ca in cele din urma, la lasarea serii,sa treaca intr-o alta dimensiune, fara regrete, in tacere, resemnat, spre Tatal Divin.
Presimteam ca toti urmam calea asta. Si totusi, vazand cum se goleste copacul de frunze, de la zi la zi, aveam inima stransa. Cand s-au hotarat sa faca pasul decisiv, mama Frunza pe picior de desprindere de pe creanga, m-a privit peste umar si m-a intrebat rece:
- Tu ce faci? Vii sau mai stai?
O priveam ingrozita si imi doream din totul sufletul, sa ma ia in brate, macar o data in viata, sa ma stranga la piept si sa ma incurajeze, chiar de-ar fi fost sa raman singura si sa le urmez cand imi va fi sorocul.
Nu m-a imbratisat si nici nu avea cum s-o mai faca, pentru ca distanta dintre noi, pe creanga, era deja prea mare, iar ea nu mai avea puterea si vigoarea sa se intinda pana la mine, iar eu, as fi facut un efort inutil fiindca, in viata asta, apropierea noastra era imposibila.
Parca mi s-a parut ca ii citesc in ochi, o urma de regret, o iubire inabusita sau descoperita prea tarziu, dar nu sunt sigura ca era asa. Poate asta voiam sa vad si mi s-a parut.
- Treaba ta, faci ce vrei…, a mai zis ea inainte de a-mi da ocazia sa zic si eu ceva.
S-a intors din nou spre surorile mele si le-a spus:
- Haideti, fetelor, e timpul…! Si usor, in adierea vantului rece de noiembrie, s-au desprins de ram, alunecand in jos, intr-un dans unduios, pana au aterizat pe covorul de frunze format deja din rudele frunze mai grabite.
Nu bateam cu privirea pana jos, de la inaltimea la care eram, ca sa le mai privesc odata. Erau amestecate cu celelalte si nu distingeam decat un covor rosu aramiu cu picatele galbene. Atunci am ridicat ochii in sus, spre cer, fiindca auzisem ca spre cer pleaca spiritele celor dusi spre nemurire si pentru prima oara, am strigat cat am putut de tare, de s-a cutremurat Copacul, izbucnind intr-un plans disperat:
- Iarta-ma, mama, ca nu am fost copilul pe care ti l-ai fi dorit. Iarta-ma ca m-am nascut cand nu-ti mai trebuiam si te rog, primeste-ma cu bratele deschise, macar Dincolo, cand va fi sa vin spre tine.
Pentru prima oara, am simtit neputinta si infrigurarea. Apoi, dupa o lunga meditatie, resemnata, m-am adresat lui Dumnezeu:
-Doamne, ai grija mea, usureaza-mi clipele de singuratate, Tu stii mai bine ce va fi sa fie. Amin!
Si asa a trecut zi dupa zi, ploile si vantul m-au vestejit, copacul s-a golit, iar eu am ramas singura si ingrozita sa fac pasul catre Eternitate.
De sus, din copac, s-a auzit un oftat adanc si apoi tacere. Frunza isi terminase povestea. Nu puteam sa ridic privirea si nici sa ii adresez vreun cuvant. Stateam tintuita,cu ochii plecati, cu barba in piept, lacrimile stateau sa izbucneasca, iar un nod in gat ma sufoca. Nu voiam sa plang, s-o intristez si mai tare pe mult incercata frunzulita, obosita si rebegita.
O compatimeam, dar m-a izbit asemanarea dintre viata ei si viata mea. Nimeni nu o putea intelege mai bine decat mine, iar lacrimile si compasiunea care ma copleseau erau deopotriva si pentru ea si pentru mine.Mi-am stapanit lacrimile pe cat am putut, m-am ridicat in picioare, uitandu-ma spre frunzulita agatata in varful pomului, mi-am dres glasul si i-am strigat:
-Draga mea, frunzulita, de azi nu mai esti singura. Eu iti voi fi si mama si prietena, pana cand vei hotara sa pleci spre Divinitate.
Am bagat mana in buzunarul de la piept al hainei mele, mi-am scos carnetelul meu de notite, pe care il port mai mereu cu mine, l-am asezat pe covorul de frunze, apoi am intins palmele si i-am strigat din nou:
-Da-ti drumul usor, cu curaj, eu sunt aici, ca sa te prind; te voi pune in acest carnetel. Te voi presa si te voi pastra mereu. Tu vei fi prietena mea cea mai buna. Seara, vom vorbi amadoua in intimitatea camerei mele, iti voi impartasi secretele si sentimentele mele. Daca vrei, vei ramane cu mine, pana imi va veni si mie sorocul si vom pleca impreuna, in Marea Calatorie. Ce zici?
Un suspin usor s-a auzit din varful copacului, o picatura de apa mi-a stropit degetele, nu stiu daca frunza a lacrimat sau norisorul razlet, ce tocmai trecea pe acolo, s-a scuturat. Apoi, frunzulita s-a desprins si a inceput sa alunece usor catre mine. Dupa cateva miscari prin jurul copacului, frunzulita a ajuns teafara in palmele mele.
Am privit-o indelung, zambind. Era o frunza inca frumoasa, de o culoare galben-verzuie, inca vie si carnoasa. Cu grija, am asezat-o intre filele carnetului de notite si inainte sa il inchid m-am adresat ei:
- Draga mea prietena, hai sa mergem acasa , am atatea sa-ti povestesc incat nu stiu daca o sa ne ajunga o viata.
-Hi, hi… si eu mai am multe de spus, a chicotit frunza vesela, lucru ce m-a facut sa inteleg ca frunzulita mea e fericita.
Am zambit amandoua multumite, am bagat carnetelul in buzunarul de la piept, langa inima mea si am plecat spre casa, in pas vioi.
Parca vantul se mai potolise, era mai bland si imi mangaia obrajii cu o adiere calduta. Sau poate ca ma rasplatea pentru fapta buna pe care, tocmai, o facusem. Cine stie? Oricum, de azi, aveam o prietena buna si sincera, pe frunzulita mea, pe care o voi pune intr-o rama aurie, deasupra biroului .

Crina

crina a scris: Am zambit amandoua multumite, am bagat carnetelul in buzunarul de la piept, langa inima mea si am plecat spre casa, in pas vioi.

Ce n-as da sa fiu si eu un carnetel, pentru a ajunge langa inima ta!
Frumoasa povestioara, sper sa-ti iasa o lucrare minunata.
Frunzulita ta are toate sansele sa ajunga pentru un an si la coltul de onoare al forumului!
Succes Crina!

O mica observatie!
Daca eram in locul tau as fi impartit povestioara in mai multe episoade pentru a ne capta atentia in fiecare zi. Eu am avut rabdarea si timpul necesat pentru a citi tot dar nu stiu daca si alti membri au la fel, nu de alta dar risti ca acele randuri minunate sa nu ajunga in atentia tuturor. Din acest motiv eu postez zilnic mesaje scurte, dar dese. E drept ca poate imi iau si injuraturi, dar mi-am asumat toate riscurile.
Acesta este un sfat prietenesc si sper sa-l iei ca atare.

Tu ai perfecta dreptate si o sa tin cont de acest sfat, dar pentru faptul ca eu sunt un individ dintr-o bucata, de aia mi-e foarte greu sa ma "fragmentez". Nu-i problema daca nu o citeste toata lumea. Ma bucura faptul ca a citit-o macar o persoana si nu oricine ci o persoana care are rabdare si poate, care apreciaza
Posibil ca dupa ce postez lucrarea, sa ii fac curiosi si sa citeasca si povestea. Curiozitatea s-ar putea sa ii indemne, nu de dragul lecturii ci pt a "critica" sau a observa daca am pastrat elementele din poveste, pt a le transpune pe panza.
Dar de acum incolo, o sa tin cont sfatul tau si o sa postez pe fragmente. si ca sa vezi ca ma tin de cuvant, incep cu un fragment dintr-o alta poveste de suflet, care se numeste De vorba cu tatal meu ,exact ca si lucrarea care urmeaza a o posta, imediat dupa primul fragment din povestioara.

Frumos, Crina, ma regasesc in frunza din poveste.

Foarte frumoasa povestea! Data viitoare sa ne scrii si ceva mai vesel , ca nu se poate sa ne tii numai in starea asta trista...

ai dreptate, Marinic. O sa incerc.