National Gallery, Londra

Galeria Naţională (National Gallery) găzduită de londonezi este o instituţie de artă şi, mai ales, de cultură născută din dorinţa de a oferi tuturor - nu doar cunoscătorilor de artă - posibilitatea îmbinării frumosului cu utilul şi necesarul pentru creşterea spirituală. Nu întâmplător, chiar de la începuturile sale (1838) accesul a fost şi este gratuit.

National Gallery, spre deosebire de celelalte mari muzee din Europa, are o istorie relativ recentă. Această vârstă tânără se poate constata şi în faptul că, spre deosebire de celelalte muzee, National Gallery nu moşteneşte nici o colecţie regală sau măcar a vreunui aristrocrat; a fost instituit printr-o lege parlamentară în 1824.

Ideea unei colecţii naţionale fusese înaintată pentru prima oară în 1777, dar propunerea n-a avut nici un succes până în 1823, odată cu moartea lui John Julius Angerstein (om de afacere de origine rusă), când a apărut teama că impresionanta colecţie a acestuia ar putea intra pe mâna colecţionarilor străini. Şi, ca o fericită coincidenţă, Austria tocmai achitase o sumă importantă de bani Angliei în cadrul despăgubirilor de război şi astfel, guvernul britanic care se lamenta neîncetat de o lipsă cronică de bani a fost în măsură să achiziţioneze – în numele întregii naţiuni – 38 de tablouri din colecţia lui Agerstein.

Pe 10 mai 1824 colecţia a fost deschisă publicului tocmai în clădirea care fusese rezidenţa lui Angerstein la numărul 100 din Pall Mall. Cu ocazia acestei inaugurării, Parlamentul a numit un Consiliu de Administraţie compus din 6 membrii ( cu toţii academicieni şi politicieni de mare clasă) printre care şi celebrul pictor Thomas Lawance, cu datoria de a supraveghea activitatea noii galerii, să prezinte Parlamentului noile propuneri şi să administreze cu sfinţenie eventualele fonduri disponibile.

Printre primele piese achiziţionate de el, în 1825, a fost Madonna della cesta opera lui Correggio. (În paranteză fie spus, aceasta era o tendinţă răspândită la toate marile galerii publice de a investi în opere ale Cinquecento-lui italian, chiar cu riscul neglijării şcolilor de artă naţionale, dintre care numai cea flamandă se bucura de oarecare atenţie). Cu doar un an mai înainte, Geroge Beaumont (colecţionar şi pictor amator) s-a oferit să doneze statului propria sa colecţie şi acestei donaţii i-a urmat donaţia unui alt mare colecţionar: reverendul William Holwell Carr. Dintre operele donate de acest brav reverend merită amintite: Sacra Famiglie de Tiziano şi pala San Giorgio e il drago a lui Tintoretto.



VA URMA !

Aceste trei colecţii importante şi altele de mai puţină importanţă, au făcut ca această reşedinţă moştenită de la Angerstein să nu mai fie potrivită. Aşa a fost hotărâtă (nu fără tensiunile şi dezbaterile critice normale, întrucât trebuiau demolate Atelierele de armament regale), construirea unui nou edificiu în apropierea memorabilului Trafalgar Square. Proiectul noii clădiri a fost încredinţat arhitectului William Wilkins, care a preferat solemnitatea stilului clasic. Noul sediu a fost inaugurat în 1838. Clădirea este compusă dintr-un corp central în faţa căruia tronează o minunată arhitectură de coloane surmontate de un timpan triunghiular, în cel mai pur stil neoclasic, inspirat din templele antice.

La numai 14 ani de la inaugurarea sa, în 1838, muzeul se confrunta cu probleme deosebit de grave: creştere colecţiilor într-un sediu care trebuia împărţit cu Royal Academy;
În 1843 Eastalke a fost numit custode la galeriei naţionale. Alegerea a căzut asupra sa şi datorită faptului că el îşi câştigase o anumită faimă ca pictor de subiecte istorice (cele mai importante conform ierarhiei timpului) şi mai ales ca specialist de artă .

Primul episod din seria celor nefericite a fost, achiziţionarea în 1845 a tabloului Uomo con teschio sub semnătura lui Hans Holbein, care în cele din urmă s-a dovedit un simplu fals. Cel de-al doilea eveniment a fost nefericita inspiraţie de a-i pune pe angajaţi să cureţe picturile. (Această decizie a fost luată întrucât, predecesorul său, William Seguier pusese să fie dată peste pânza pictată o soluţie transparentă produsă din răşină şi ulei. La început soluţia nu numai că a protejat picturile dar a conferit pânzelor şi reflexe aurite, dar Eastalke a observat că pânzele – odată cu poluarea metropolei – pierd din strălucire şi devin pe zi ce trece tot mai opace. Astăzi se ştie că orice tip de curăţire a picturilor sau frescelor spală şi o parte a culorii originare, începând cu detaliile şi umbrele – astfel că vopseaua operei, deşi dobândeşte timbre cromatice mai clare şi mai plăcute, sunt totuşi false).